- Tu nu stii iubitule?

- Tu nu stii iubitule, timpul a inceput sa treaca pentru noi inca din prima clipa cand ne-am vazut. Tu nu simteai, pentru tine era la fel, dar pentru mine o ora zbura mai repede ca o clipa si innebuneam fiindca nu era nimic de facut. Stii, iubitule, am incercat sa fiu ce iti doresti tu, dar nu am putut, fiindca ce iti doresti tu este inca un mister pentru mine. Toate orele noastre impreuna se scurgeau in clepsidra destinului, iar eu nu puteam sa schimb ceva. As fi vrut sa ne fi ales pe noi destinul sa fim impreuna, as fi vrut sa ne lase sa fim fericiti, insa noi eram inca pe lista de asteptare. Credeam ca uitandu-ma la o stea de pe cer si implorand-o cu inima si cu lacrimi in ochi ar fi schimbat ceva; credeam ca steaua s-ar fi indurat de povestea noastra si ar fi vorbit cu luna, luna care s-ar fi gandit daca sa mai roage inca o data destinul sa ne tina impreuna... Insa pentru steaua de pe cer eram o alta fiinta egoista care dorea fericirea doar pentru ea. Imi era cunoscuta steaua asta, o mai intalnisem intr-o poezie, insa povestea ei nu s-a terminat niciodata asa cum ar fi trebuit si acum, dupa atatia ani, privea orice muritor care se umilea din iubire, fara sa se indure, cu inima rece si sageti in priviri. Ultima mea speranta cazuse intr-o seara de pe cer si de atunci imi tarsaiam picioarele goale prin mizeria strazilor si rochia mea cu flori uscate atarna pe jos. Parul imi era prins in mii de noduri, iar ochii nu mai aveau caldura de odinioara. Nu mai eram eu, cea vesela care credea in primaveri insorite si nopti tarzii, care statea treaza pana dimineata ca sa prinda cea dintai geana a zorilor si adormea pe pieptul tau. Nu mai eram eu cea care visa cu ochii deschisi si se hranea cu bunatatea din jurul ei; nu mai eram cea care asculta criticile si vorbele urate si le zambea nepasatoare lasandu-i fara cuvinte. Eram eu cea ursuza, ratacind fara oprire, eram eu cea reintoarsa la realitate dupa luni de visare, eram cea care nu mai recunostea lumea in care traieste si refuza cu desavarsire sa faca parte din ea. Claxoanele o agresau la fiecare colt de strada, iar masinile o ocoleau de frica sa nu raneasca vreo alta nebuna. Invatasem drumul de la mine pana la tine fara sa mai privesc in stanga sau in dreapta si il faceam in fiecare zi si de fiecare data cand ajungeam ma opream acolo si te asteptam, imaginandu-mi ca sunt iar frumoasa si zambetul proaspat mi-a aparut pe buze. Si ca tu ai sa apari ca intotdeauna, ca ai sa ma iei in brate si o sa mergem pe strazi pe care nu le mai descoperisem pana atunci si o sa ne gasim iar locurile noastre ascunse de lume. Dar tu nu erai acolo si oricat as fi batut in usa cu ultima farama de putere, oricat as fi zgariat soneria pana imi dadea sangele, intotdeauna imi raspundea vreun strain care nu erai tu si ma alunga fiindca ii speriam copiii si ma anunta ca va chema politia. Iar eu ramaneam atintita acolo si mi se parea fantastic ce mi se intampla si ma intrebam nedumerita in ce univers traiesc ei de nu-mi inteleg durerea. Si atunci ma gasea vreuna dintre fiintele mele dragi care ma iubeau neconditionat si ma duceau acasa si imi desfaceau cu grija nodurile din par si imi curatau mizeria de pe talpi. Ma imbracau in haine curate si ma puneau in patul meu si incercau sa vorbeasca cu mine. Dar eu priveam prin ei, erau pentru mine un perete invizibil, iar sunetele abia le auzeam. Intr-un final adormeam cu tine in gand si doua zi cand intrau la mine nu gaseau decat o perna uda de lacrimi, iar eu eram departe pe aceleasi strazi, cautandu-te tot pe tine si ma murdeaream la loc in acelasi vartej al visarii si realitatii.

....

O femeie imbatranita mult prea devreme, imbracata intr-o rochie neagra, lunga, se ridica de pe pamantul de langa o piatra de mormant rece. Cand isi deschide ochii, lasa sa curga o lacrima cristalina, care isi promise ca va fi ultima. Ochii ii erau negri, lipsiti de orice inflacarare a vietii, iar parul ii cadea in bucle grele peste umerii lasati in jos. Mai privi o ultima oara spre piatra nepasatoare de mormant, se intoarse cu spatele si pleca. Peste marmura rece zacea o scrisoare ingalbenita in care se zareau doar cateva cuvinte: "Tu nu stii iubitule, timpul a inceput..."

2 iunie 2012

Trimiteți un comentariu

Categories

Followers

Fotografia mea
Bucuresti, Romania
Visele reprezinta cea mai frumoasa deformare a realitatii.

Archives

  •     
Un produs Blogger.