In ultima vreme mi-au tot revenit in minte cuvintele astea. E atat de adevarat. Cu cat crestem, cu cat ne maturizam, cu atat devenim motivul propriei noastre nefericiri. Atunci cand eram copii era totul atat de simplu si frumos: monstrii erau doar in imaginatia noastra naiva, sub pat, in dulap, dupa perdea. Cu o imbratisare uitam totul...
Acum noi suntem cei care au devenit monstrii. Cautam imbratisarea aia la fiecare colt si tot noi suntem cei care ne-o interzicem. Ne e prea teama sa fim fericiti, suntem prea departe de fericire si credem ca nu o meritam. Asa ca devenim tortionarii propriilor suflete, calaii fericirii. Atat si nimic mai mult. Suflete mizerabile si chinuite de propriile noastre frustrari, nelinisti, temeri si dorinte ascunse bine. Inimi inlantuite si biciuite.
Inchidem ochii si ne e frica. Asemeni copilului din noi care se ascundea de monstrii de sub pat. Unde se afla increderea in toata ecuatia asta fara sens? Increderea in mai bun, in mai bine, in diferit. Asemeni unor artisti, ne pictam propria nefericire pe panza vietii. Culorile se pierd, creativitatea se duce, imaginatia este blocata. Totul devine gri, monoton, fad...fara esenta. Nu vreau o existenta fara esenta. Fara dealuri si vai, fara interesectii si decizii de luat, fara greseli si lacrimi si zambete si iubiri. Nu vreau sa ma pierd. Nu vreau sa imi pierd sensul, sa treaca secundele, minutele, orele, zilele, anii fara sa le inteleg rostul.
Ma ajuti sa le gasesc rostul?
Trimiteți un comentariu