Am facut operatia.

Am facut operatia. Si a fost pe cord deschis. I-am pus lanturi si am batut cuie ca sa nu mai scape de data asta. Stiam ca daca va scapa, va cadea in mainile nepotrivite. In ochii nepotriviti, in vorbele nepotrivite, in promisiune nepotrivite. Stiam ca e mica, proasta si se amageste tot timpul. Nu imi doream sa o vad iar sfaramata, rupta in bucati, sa sangereze si apoi sa se mai stinga putin. Ii facusem deja destule operatii si imi era teama ca data viitoare va muri. Asta va fi sfarsitul ei, intre agonie si extaz, cu credinta ca tot ea are dreptate. Chiar nu pricepeam ca e proasta si o pacaleste lumea din jurul ei. Ca profita de bunatatea ei si sterge pe jos cu ea ca si cum ar fi o carpa jegoasa. In naivitatea ei credea ca exista speranta pentru toata lumea, ca poate gasi o solutie, ca le poate gasi salvarea. Dar se amagea cumplit si de fiecare data tot eu trebuia sa am grija de ea, sa ii pansez ranile si sa ii sterg sangele inchegat. Imi promitea ca o sa inteleaga, ca o sa se trezeasca si o sa isi bage mintile in cap. Ca de data asta ma asculta si are mai multa grija, ca nu mai viseaza in zadar. Dar nu am putut sa o mai cred fiindca am crezut-o de atatea ori si a fost in zadar. I-am sters prea mult lacrimi pe care le-a varsat degeaba si chiar nu mai avea sens. Ceva din ea inca mai credea in povesti cu final fericit, credea in valori, in credinte, in asumarea cuvintelor si in autenticitatea din ochii lor. I-am spus ca se inseala si ca nu ii poate citi corect, ca ei nu sunt carti deschise asa cum era ea. Ca in ochii lor nu se vede atat de limpede cum se vede cand te uiti in ochii ei si in asa fel incat patrunzi in suflet. Ca e o minciuna si ca nu poti trai cu minciuni fiindca te ingroapa de vie la un moment dat.

Era o caprioara, cu ochii umezi, iar ei niste vanatori care ii cautau blana stralucitoare si apoi ii aduceau moartea sufletului.

Si nu mai era dispusa sa moara la nesfarsit.