Eram in parcul Izvor si m-am asezat pe iarba, mi-am aprins o tigara si m-am uitat spre cer. Soarele stralucea in mijlocul zilei si mi-am dat seama ca zambesc si ca o farama de lumina mi-a intrat in suflet. Am obosit si mi-am dat seama ca pentru cateva minute, acolo in mijlocul orasului, departe de tot, am fost fericita. Pentru ca uitasem sa ma bucur de lucrurile simple din jurul meu, eram obosita, mi se acumulasera multe energii negative, tensiune si suparare. Am realizat, apoi, ca asta nu sunt eu, ca nu merit sa fiu asa, ca nu am varsta la care sa imi pierd energia si sa uit sa privesc in jur.
Nu m-am oprit niciodata din a crede in visurile mele, insa in ultima vreme singurii care ma fac sa zambesc sunt oamenii pozitivi, cei care cred in nebunia sau in ideea lor fixa, cei care imi aduc aminte sa rad si sa zambesc mai mult, cei care imi spun o vorba buna cand privirea imi e prea departe. Astern niste ganduri care sunt o parte mult prea mica din cat as vrea sa spun de fapt, insa imi e teama sa scuip cuvinte la nervi.
Imi e teama ca nu ma mai regasesc, ca nu mai stiu cine sunt sau ce vrea sau unde ar trebui sa fiu de fapt in momentul asta. Imi e frica de rutina asta in care am intrat si pe care am ajuns sa o urasc si simt, mai mult ca niciodata, ca am nevoie de o schimbare. O schimbare a gandurilor, a oamenilor din jurul meu, a atmosferei, a peisajului, sa dispar doar putin cat sa pot sa ma adun.
Oare mai stiu cine sunt? Oare mai stiu ce ma face fericita cu adevarat?
Trimiteți un comentariu