M-am lovit de acelasi zid

Imi simteam inima batand si batea mai repede ca niciodata. De fapt, era sah mat.

Se spune ca in viata trebuie sa iti inveti lectiile ca sa poti evolua. Probabil ca eu nu le-am invatat niciodata cu adevarat pe ale mele. Doar iluzia lor sau ceea ce credeam ca am inteles.
Mi-am dat seama ca am in fata mea acelasi zid. Si ma tot dau cu capul de el. Prima oara, a fost o zgarietura usoara si n-am simtit nimic. A doua oara mi-a curs putin sange, insa am zis ca e normal. Urmatoarea data am facut o vanataie de toata frumusetea si tot m-am amagit ca e in regula. De fapt, era foarte gresit si eu continuam sa ma pacalesc singura. Dand timpul inapoi, mi-am dat seama ca aproape totul a fost degeaba...o iluzie a iluziilor. Si toate astea m-au facut sa ma opresc in loc.

Era trecut de mijlocul noptii si ceasul de pe perete nu se oprea din acel tic-tac ingrozitor. Stiam ca fiecare clipa care se scurge conteaza, insa tot ceea ce era in mintea mea era iluzia clipei. M-am uitat in gol minute intregi, poate zeci de minute. De fapt, mintea mea era tot mai incetosata. Si cumva imi spunea asa, cu un ton acuzator: "Ti-am spus eu." Probabil avea dreptate si eram aceeasi proasta dintotdeauna. Care se loveste de acelasi zid si tot nu pricepe nimic. S-a rupt ceva in mine si odata cu acel ceva au inceput sa se rupa toate. Sperante, amagiri, proiectii ale unui prezent imaginar.

E liniste si e gol. Tot ceea ce m-a speriat, tot ceea ce mi-a adus nopti nedormite si priviri pe pereti s-a intors la mine si ma bantuie, spunandu-mi ca de fapt nu au plecat niciodata.

Au fost intotdeauna acolo si eu am refuzat sa le vad. E liniste. Un fel de lupta pierduta cu mine, inca una in care nu am stiut sa fiu arbitrul propriilor vise. Un fel de autogol. 1-0

Meciul s-a incheiat. Fara prelungiri.