Nu ma inspiri, iubitule, nu ma inspiri.

Am pus caramida cu caramida, am calculat fiecare pas, am dat masti jos si am pus altele doar ca sa ajung persoana aia care credeam ca vreau sa fiu. Stiam ca pot sa construiesc viata fix asa cum mi-am imaginat-o si traiam cu impresia ca inca tind spre tabloul perfect pe care il vedeam acum ceva timp. Era simplu, frumos, confortabil. Ca in povesti. Mi-am demonstrat mie ca pot si apoi am intrat in panica. Deja simteam rutina si stiam undeva va duce. Inima imi batea din ce in ce mai tare cand realizam ca eram intr-o poveste pe care eu, cea de acum, nu si-o mai dorea.

Voiam sa ma intorc la iluzia aventurii si la ceea ce ma inspira cu adevarat. Dar cum puteam sa imi doresc asa ceva?! Asta eram comportamentul unui om nebun care pur si simplu alegea sa dea cu piciorul la tot si sa se intoarca in incertitudine. Mi-am dat seama ca planurile si controlul a ce avea sa vina imi faceau rau. Imi pierdeam lumina din ochi si imi era dor sa fiu libera.

Mi-am aprins o tigara, m-am uitat in jurul meu si apoi in ochii lui ca sa imi dau seama inca o data ca nu ma regaseam in povestea pe care mi-o construisem singura. Era doar iluzia a ceea ce credeam ca vreau la un moment dat si acum era dispusa sa las tot si sa plec.

- Nu ma inspiri, iubitule, nu ma inspiri. Nu iti lasa inima in grija mea fiindca nu imi apartine. Am crezut ca este a mea, insa am gresit. A mea e prea departe sa o mai pot simti. Iarta-ma caci imi place nebunia si tu nu faci parte din ea.