Ia spune iubitule cand ne dam mastile jos, si nu hainele, ce mai ramane din noi? Cand distrugem fortareata sufletului si ne spunem toate secretele, oare o sa ne mai vedem la fel unul pe celalat? Daca nu mai avem inhibitii si limite, daca suntem liberi sa ne vorbim o sa ne uram sau o sa ne iubim?

Daca prin mine te-am gasit pe tine si prin tine m-am regasit pe mine, crezi ca e corect? Crezi ca am fost orbi si surzi pana acum si nu am vazut cat de aproape ne-au fost sufletele decat atunci cand erau deja prea departe?

Am incercat sa gasesc raspunsurile corecte, dar mi-am dat seama ca de data asta, nu mai am raspunsurile in buzunar. Desi gaseam intotdeauna solutii la orice, desi eram intotdeauna cea care lupta, intotdeauna cea care voia, uite ca acum nu stiu ce sa fac cu toata avalansa asta de sentimente.

Eu in tine, tu in mine...departe si totusi atat de aproape. Prea asemanatori si prea diferiti, prea impreuna si prea singuri, prea cu folos, prea degeaba. Nu vreau sa ramana doar fantoma a ceea ce credeam ca esti odata, nu vreau ca atunci cand te vad sa nu mai stiu ce am vazut prima oara...

Imi pare rau daca am proiectat in tine ceea ce imi doream sa gasesc, imi pare rau ca imaginile iubirilor trecute ne-au bantuit in momentele alea rare de liniste in doi. Dar sa stii, povestea asta e unica, nu are nimic din ceilalti care ne-au trecut prin viata. Suntem doar noi, sub toate formele, in toata nebunia, cu fiecare sclipire si amintire, cu fiecare speranta si vis, fiecare traire si regret.

Cand ma consumi, te consumi pe tine. Cand te consum, ma consumi tu pe mine.

Stiam ca nu pot sa scriu decat atunci cand era un "el" in mintea mea. Intr-o forma sau alta, in realitate sau doar in imaginatia mea. Despre majoritatea scriam atunci cand plecau de langa mine...sau cand nu mai eram eu langa ei. Imi era mai usor asa. Intotdeauna mi-a fost mai usor sa nu le dau importanta, sa fug de mine si sa nu imi asum sentimentele.

Trebuia sa ai ceva special ca sa imi devii inspiratie, trebuia sa ma faci sa sufar sub o forma sau alta. Vezi tu, la mine totul avea o tenta usor dramatica si cei mai multi "ei" nu imi trezeau interesul. Poate ca adevarul este ca nu mi-au placut niciodata lucrurile simple, normale, care nu imi complicau intr-un fel existenta.

Trebuie sa nasti furtuni in mine, sa ma faci sa inteleg lucruri despre viata, despre suflet si modul in care functioneaza el. Nu imi plac cuvintele irosite in discutii fara sens, imi place sa ma pui pe ganduri, sa ma faci sa ma indoiesc de toate lucrurile pe care le credeam cu adevarat despre mine.

Se spune ca fericirea o gasim in noi, insa ce ma fac daca fericirea si sensul lucrurilor le gasesc doar in relatie cu celalalt...cu reactia pe care o produce in inima mea? Eu doar asa am invatat sa ma cunosc mai bine, sa stiu ce imi doresc sau pe cine, sa realizez ce imi lipseste si incotro ma indrept.

Te-am cautat in tot timpul asta in fiecare gol din viata mea, am incercat sa imi astern gandurile pe hartie si de fiecare data lipsea ceva. Nu reuseam sa scot nici macar doua cuvinte. Dar daca tu maine nu mai esti langa mine, eu in cine imi mai gasesc sprijinul? Timpul va trece din nou la fel de repede, orele, zilele, lunile...si ma voi opri din scris. Din nou.

M-am uitat in ochii lui si i-as fi spus:

Fa-ma sa simt ceva chiar daca asta inseamna sa imi frangi inima, sa ma ranesti, sa nu ma iubesti niciodata.
Fa-ma sa simt ceva pentru ca au trecut luni de zile, poate chiar ani de cand e gol, e pustiu si sunt indiferenta la orice ar aparea in viata mea.
Fa-ma sa simt ceva pentru ca doar tu poti avea efectul asta asupra mea si stii foarte bine sa imi citesti in ochi. Si chiar daca ma minti, minte-ma frumos, sa cred ca te iubesc pentru o noapte, ca sunt a ta si suntem doar noi doi pierduti intr-un univers de ganduri.
Fa-ma sa simt ceva pentru nu mai stiu ce e aia, nu imi mai aud inima batand si totul e rece si de neinteles pentru mine.
Fa-ma sa simt ceva pentru ca mainile tale sunt calde pe pielea mea si iti simt fiecare picatura de nehotarare.
Fa-ma sa simt chiar daca ai sa pleci si eu o sa numar orele si zilele si o sa mi se para o eternitate pana cand am sa te vad iarasi.
Fa-ma sa simt ceva pentru ca esti in mintea mult prea des ca sa te las sa ma lasi.

Fa-ma sa simt ceva, dar te rog eu, nu pleca de tot. Fa-ma sa simt ceva pentru ca ma inspiri.

Am pus caramida cu caramida, am calculat fiecare pas, am dat masti jos si am pus altele doar ca sa ajung persoana aia care credeam ca vreau sa fiu. Stiam ca pot sa construiesc viata fix asa cum mi-am imaginat-o si traiam cu impresia ca inca tind spre tabloul perfect pe care il vedeam acum ceva timp. Era simplu, frumos, confortabil. Ca in povesti. Mi-am demonstrat mie ca pot si apoi am intrat in panica. Deja simteam rutina si stiam undeva va duce. Inima imi batea din ce in ce mai tare cand realizam ca eram intr-o poveste pe care eu, cea de acum, nu si-o mai dorea.

Voiam sa ma intorc la iluzia aventurii si la ceea ce ma inspira cu adevarat. Dar cum puteam sa imi doresc asa ceva?! Asta eram comportamentul unui om nebun care pur si simplu alegea sa dea cu piciorul la tot si sa se intoarca in incertitudine. Mi-am dat seama ca planurile si controlul a ce avea sa vina imi faceau rau. Imi pierdeam lumina din ochi si imi era dor sa fiu libera.

Mi-am aprins o tigara, m-am uitat in jurul meu si apoi in ochii lui ca sa imi dau seama inca o data ca nu ma regaseam in povestea pe care mi-o construisem singura. Era doar iluzia a ceea ce credeam ca vreau la un moment dat si acum era dispusa sa las tot si sa plec.

- Nu ma inspiri, iubitule, nu ma inspiri. Nu iti lasa inima in grija mea fiindca nu imi apartine. Am crezut ca este a mea, insa am gresit. A mea e prea departe sa o mai pot simti. Iarta-ma caci imi place nebunia si tu nu faci parte din ea.

Ultimele 2-3 luni au fost cele mai intense, interesante, stresante si pline de invataturi. Cred ca am reusit sa trec prin absolut starile prin care eram capabila sa trec si de multe ori fix in mijlocul fericirii sau al disperarii, am simtit ca traiesc cu adevarat. De data asta, am dus lupta aia cu mine in toata profunzimea si complexitatea ei, am descoperit resurse sufletesti despre care nici nu stiam ca mai exista acolo. Am deschis usi, am inchis usi, le-am redeschis si le-am inchis iarasi.

Am invatat trei lucruri foarte importante: sa fiu sincera cu mine, sa fac intotdeauna ceea ce simt si am invatat sa spun nu si sa lupt pentru ceea ce imi doresc. Cumva, m-am trezit intr-un vartej al emotiilor si mi-am dat seama ca viata are absolut toate culorile din lume si ar trebui sa ma opresc din a cataloga totul in alb sau negru. Mi-am spart propriile bariere, mi-am invins temerile, am calcat peste multe prejudecati doar pentru ca eram in cautarea fericirii.

A fost momentul revelatiilor, momentul in care am decis sa fac absolut tot ce imi trece prin cap fara sa imi mai fie teama...fara sa raman apoi cu regrete. Ma bucur ca inauntrul meu s-a produs o schimbare, ca am reusit sa vad lucrurile din nenumarate perspective, sa empatizez, sa ma pun in pielea celuilalt, sa renunt atunci cand a fost nevoie si sa redescopar pasiunea pierduta in momente mici. Mi-am cautat cu disperare echilibrul, l-am cautat cu toata fiinta mea, stiind ca acolo, undeva, trebuie sa existe raspunsuri si pentru mine, trebuie sa imi alin cumva inima si mintea.

M-am eliberat de tot ceea ce imi facea rau si simt ca am inceput sa ma maturizez, sa pretuiesc lucrurile cu adevarat importante, sa merg pana la capat indiferent daca la capat ma asteapta lumina sau intunericul. Poate ca acum am avut cele mai dure discutii cu mine, m-am contrazis si pana la urma am facut ceea ce imi spunea sufletul. Incerc sa ma detasez intr-o masura cat mai mare, sa nu imi mai fac sute de scenarii fara final, sa fiu increzatoare ca sunt in acel punct al vietii mele in care trebuie sa ma aflu acum. Sa am speranta ca toate drumurile, povestile, sentimentele se vor lega intr-o zi si voi intelege fiecare situatie in parte si lectia pe care trebuia sa o invat.

Nu trebuie sa ne pierdem niciodata libertatea, puterea interioara de a lua deciziile care credem noi ca sunt bune, pe care le simtim in adancul inimii si credem ca ne pot linisti sufletele.

Cu ocazia asta, le multumesc prietenilor si oamenilor frumosi din viata mea care m-au incurajat si m-au inspirat sa merg mai departe, care mi-au impartasit bucati din sufletul lor, fara a astepta nimic in schimb. Daca asta nu e iubire neconditionata, atunci nu stiu care este. Si astfel, invat si eu sa ofer celorlalti tot ce pot oferi fara a le cere nimic, ma indrept cu inima deschisa catre ei. Imi inving fricile cu fiecare zi si cu fiecare lupta castigata sunt mai aproape de acel echilibru interior.

- Ce ai vazut, draga mea, in ochii lor? Asta m-as fi intrebat in unele momente. Acele clipe in care cautam raspunsuri alambicate la intrebari simple, atunci cand incercam sa linistesc mintea amagita de proprii demoni infometati de intrebari. Poate nu as fi stiut raspunsurile.

As spune ca uneori am vazut singurate, am vazut intuneric si asta m-a adus din ce in ce mai aproape. Alteori am vazut iluzia unui viitor impreuna sau amagirea unei clipe ce avea sa treaca. De multe ori m-am vazut pe mine prin ochii lor. M-am vazut mai frumoasa, mai intreaga, mai iubita. Am cautat linistea din ochi vii, agitati sau intelepti, am cautat intregul univers ce rasarea din vorbe aruncate in bataia vantului. Sa o numesc amagire? Nu cred. Era o realitate ce imi apare si astazi in cale.

Mi-am dorit atat de tare sa vad infinitul in alti ochi, am fost atenta sa patrund misterele sufletului si am umblat acolo unde, adesea, nu aveam voie. Am cautat sa salvez ce credeam ca e stricat, sau incomplet, sau poate golit de sens. Daca m-am pacalit? Poate ca da. Cert e ca intotdeauna am gasit ceea ce cautam si intotdeauna acel ceva m-a transformat pe mine intr-o persoana mai completa, in omul care sunt astazi. Si pentru asta sunt recunoascatoare sanselor pe care le-am avut si care nu se vor mai intoarce. Minute, ore, zile de amintiri, tabloul unei nopti sau al unei dimineti.

Ce caut acum? Acel lucru pe care il cauta oricine, imaginea mea cu rele si cu bune reflectata in celalat, imaginea mea completa si incompleta, cat mai aproape de adevar si de realitate in care cred ca ma aflu si pe care incerc sa o descopar si sa o inteleg cu fiecare zi.

- Iubitule, inca mai caut infinitul in ochii tai...

Imi simteam inima batand si batea mai repede ca niciodata. De fapt, era sah mat.

Se spune ca in viata trebuie sa iti inveti lectiile ca sa poti evolua. Probabil ca eu nu le-am invatat niciodata cu adevarat pe ale mele. Doar iluzia lor sau ceea ce credeam ca am inteles.
Mi-am dat seama ca am in fata mea acelasi zid. Si ma tot dau cu capul de el. Prima oara, a fost o zgarietura usoara si n-am simtit nimic. A doua oara mi-a curs putin sange, insa am zis ca e normal. Urmatoarea data am facut o vanataie de toata frumusetea si tot m-am amagit ca e in regula. De fapt, era foarte gresit si eu continuam sa ma pacalesc singura. Dand timpul inapoi, mi-am dat seama ca aproape totul a fost degeaba...o iluzie a iluziilor. Si toate astea m-au facut sa ma opresc in loc.

Era trecut de mijlocul noptii si ceasul de pe perete nu se oprea din acel tic-tac ingrozitor. Stiam ca fiecare clipa care se scurge conteaza, insa tot ceea ce era in mintea mea era iluzia clipei. M-am uitat in gol minute intregi, poate zeci de minute. De fapt, mintea mea era tot mai incetosata. Si cumva imi spunea asa, cu un ton acuzator: "Ti-am spus eu." Probabil avea dreptate si eram aceeasi proasta dintotdeauna. Care se loveste de acelasi zid si tot nu pricepe nimic. S-a rupt ceva in mine si odata cu acel ceva au inceput sa se rupa toate. Sperante, amagiri, proiectii ale unui prezent imaginar.

E liniste si e gol. Tot ceea ce m-a speriat, tot ceea ce mi-a adus nopti nedormite si priviri pe pereti s-a intors la mine si ma bantuie, spunandu-mi ca de fapt nu au plecat niciodata.

Au fost intotdeauna acolo si eu am refuzat sa le vad. E liniste. Un fel de lupta pierduta cu mine, inca una in care nu am stiut sa fiu arbitrul propriilor vise. Un fel de autogol. 1-0

Meciul s-a incheiat. Fara prelungiri.