-Dragule, m-am pierdut in ochii tai de atatea ori incat am uitat cum sa ma regasesc in ochii altora. Nu stiam ce sa fac, nu aveam scapare. Poate ai fost doar un vis frumos in mediocritatea vietii mele. Poate ai aparut atunci cand aveam cea mai mare nevoie si de asta m-am agatat cu atata disperare de fiecare clipa. Stiam finalul din prima clipa, insa poate am sperat ca si finalurile deja scrise pot fi modificate. Cata prostie si cata ignoranta. Poate ca cei care viseaza prea mult sunt cei care se ineaca primii in oceanul lor de iluzii desarte.Cei care fug si dau cu rautate cu piciorul in realitate. Visele nu sunt pentru toti, visele sunt pentru cei care stiu cum sa se ridice atunci cand se trezesc. Poate ca am invatat in sfarsit ca inima nu poate fi mintita, poate am realizat cine sunt, poate m-am redescoperit atunci cand tot ce era in jurul meu ma facuse sa uit asta. Nu esti al meu si n-ai sa fii vreodata. Eu raman cu imaginea ta in noptile tarzii, raman cu un zambet mare, pe care il mai afisez din cand in cand. Poate m-am pacalit si pe mine. Eram doar un copil ce se ascundea in spatele unui ruj rosu. Nu mai pot minti pe nimeni, in niciun caz pe mine. Am trait in iluzie, am trait in dorinte inabusite, am trait ce nu meritam poate. Am trait pe marginea dintre stari de spirit, eram cu un picior in prapastia fericirii si cu celalalt in prapastia disperarii. Poate asa sunt eu. La mine nu a existat vreodata decat alb sau negru, poate am fost cea care a vrut intotdeauna totul sau nimic. Si da, asta se plateste scump. Totul costa sentimente, iar nimicul este cel cu care ramai dupa aceea.