Foi albe si oameni gri

Ai o foaie alba in fata si nu stii de unde sa incepi. Cum sa rezumi atata timp, atatea intamplari sau atatea sentimente. Totusi, uneori foile albe sunt cele in fata carora putem urla cu adevarat. Nu in adancul nostru, nu in fata prietenilor sau a necunoscutilor de pe strada. Foile albe sunt cele care ne suporta si cele la care ne intoarcem pentru a ne descarca sufletul. Pentru ca ele nu judeca, ele nu se grabesc sa puna etichete, ele nu se uita cu suspiciune si ele nu vor zice niciodata "ti-am spus eu". De asta ne intoarcem la ele. Pentru ca foile albe asteapta cuminti sa ne spunem povestea, pentru ca sunt curate si noi le murdarim cu cerneala si le scrijelim problemele noastre. Nu vor obosi niciodata sa ne asculte, nu vor pleca si nu ne vor inchide usa in nas. Vor fi intotdeauna acolo sa ne astepte si noi vom veni ca niste ipocriti sa ne spunem oful doar atunci cand devenim nefericiti sau nehotarati sau pierduti. Nimeni nu o sa isi piarda timpul in fata unei pagini atunci cand e fericit pentru ca ar irosi clipe importante. Foile albe vor ramane uitate intr-un colt al camerei. Adevarul e ca abia atunci cand totul incepe sa dispara din jurul nostru ne aducem aminte de ele. Si alergam disperati si rascolim toata camera pentru ca stim ca ele, paginile goale, vor fi intotdeauna acolo. Vor fi acolo pregatite sa le umpli de mizerie, sa le rupi, sa le arunci la gunoi, sa le scoti din gunoi si apoi sa le arunci iarasi. Suntem oameni si oameni. Unii mai puternici, altii mai slabi, altii care pretind ca sunt puternici si se ascund in spatele cuvintelor grele pentru ca stiu ca in final ei vor avea de pierdut daca se arata asa cum sunt cu adevarat. Este un paradox  cum, noi oamenii, ne dam atata importanta si ne consideram superiori cand de fapt suntem niste biete suflete speriate adapostite in ambalaje de sticla care se crapa cu timpul. Pretindem ca suntem de fier, ca nimic nu ne poate atinge, ca trecem peste orice si ca de fapt nici nu prea ne pasa. Am ajuns sa fim manati de orgoliu si de rautate si nu mai avem nici timpul si nici vointa sa privim in sufletul nostru cu adevarat. Putini sunt cei care o fac, si atunci cand o fac, este poate prea tarziu.

Suntem o mana de suflete ratacite si nehotarate care alearga fara o directie clara intr-o lume a anilor pentru a gasi un final fericit.