Despre aparente, despre libertate, despre regasire

Nu am mai scris de mult timp...pentru ca am avut treaba, pentru ca nu am avut despre ce sa scriu poate. Nu am declarat niciodata ca scriu ceva inteligent sau ceva care nu s-a mai scris sau ceva original. Scriu despre lucruri pe care le vedem/traim/simtim toti, insa scriu in felul meu. Este un fel de jurnal, un mod de a arata cine sunt eu cu adevarat.

Vreau sa vorbesc despre aparente. Despre lupta noastra fara sfarsit de a arata intr-un fel si de a fi acceptati de societate, de a fi cat mai aproape de normalitate, cat mai aproape de acea imagine placuta de toata lumea. Mare prostie. Anul asta am fost intr-un loc unde refuzasem sa merg inainte. Am refuzat deoarece credeam ca nu e pentru mine, ca nu e genul meu, pentru ca uneori sunt o sclifosita si o rasfatata. Si in acel loc am ajuns sa ma regasesc. Poate suna prea exagerat. Sa imi aduc aminte de persoana care eram, sa gasesc in mine o fata simpla care a refuzat sa mai pastreze aparentele. E ciudat cum uitam cine am fost candva, cum era atat de usor sa fim "noi". Aveam nevoie de o pauza, aveam nevoie de un loc necunoscut, undeva unde sa merg pentru prima oara. Undeva unde sa ma intorc la blugi si la pulovere si la adidasi. Undeva unde sa las fondul de ten acasa si sa imi strang parul in coada. Suna a cliseu feminin, stiu. Dar prin lucrurile astea mici am realizat un lucru mai mare: am fost prinsa in vartejul societatii ipocrite in care traim si am uitat sa mai fiu normala, fara pretentii fara sens, fara sa incerc sa conving pe toata lumea cat de buna si corecta sunt eu. Simteam nevoia de o vacanta, o planuiam de luni, dar a venit la momentul potrivit. Am lasat acasa toata munca, toate proiectele, toate temerile legate de sesiune, toate grijile. Aveam nevoie sa imi limpezesc gandurile si sentimentele. Am avut la mine supararile, tristetile, frustrarile, povestile care nu s-au sfarsit asa cum imi doream sau povestile care as fi vrut sa existe dar nu au existat niciodata. Si undeva, in locul asta in care am ajuns, s-au evaporat toate, m-am descarcat cum nu reusisem de saptamani intregi. Povestile inca exista acolo in capul meu, insa am reusit sa ma eliberez, sa ma accept asa cum sunt, cu bune si cu rele, sa fiu mandra de persoana care sunt, sa nu ma mai straduiesc atata sa le demostrez ceva celor din jur. In locul asta despre care vorbesc am gasit adolescenta ametita, nehotarata, simpla, care asculta o alta muzica, si arata altfel. Am gasit o fata de 14 ani, iar de fata asta mi-a fost mult timp rusine fiindca mi se parea prea diferita de cine sunt eu acum. Si este un lucru bun ca inca am putut sa o gasesc in mine...pentru ca fata aia nu se agata de o asa-zisa "reputatie"/"imagine buna" de care se agata fata de acum. Pentru ca fata aia de atunci era mult mai sincera cu ea. Au fost momente sau persoane care m-au facut sa imi doresc sa ma maturizez rapid, sa devin mai mult o femeie si mai putin un copil. Dar aia nu sunt eu in totalitate. Mai trebuie sa fim si imaturi din cand in cand.

Zilele astea am fost mai linistita ca oricand. Zilele astea am fost "mai eu" ca oricand. Zilele astea nu am mai pastrat aparentele. Zilele astea am fost adevarata, am fost reala, nu m-am mintit singura. Zilele astea am acceptat cine sunt eu, m-am impacat cu mine si mi-am dat seama ca nu regret nimic din ce sunt sau din ce am facut. Sunt pregatita sa trec mai departe, peste toate povestile si sunt pregatita sa fiu un om mai bun. Un om mai impacat cu el, un om care stie ce are de facut mai departe. Un om mai liber.

Multumesc Vama Veche. Am sa ma intorc la tine de fiecare data cand uit cine sunt.