Jurnal sau ce lectii am mai invatat

7 martie 2012

Singurii care pot smulge un zambet necunoscutilor de pe strada sunt copiii. E incredibil, e un peisaj atat de frumos sa vezi cum se ridica atatea capete cu frunti incretite si riduri si priviri goale, cu nasuri lungi si ascutite, mici si drepte sau mari si borcante, cu ochii caprui sau albastri sau verzi. Se opresc un sfert de clipa si zambesc, dar un zambet din suflet, pe care il oferi doar cuiva cu adevarat pur si nevinovat.

Sau atunci cand nu iti trece prin cap si intrebi un singur copil din 27 daca vrea o bucata de covrig. Si sar pe tine inca 10 perechi de ochi care te intreaba "Imi dati si mie?" si nu apuci sa raspunzi bine "Da" ca sar infometati si trag si rup care ce apuca si nici nu apuci sa te dezmeticesti bine ca ramai cu punga goala in mana. Unul a luat jumatate, altul o bucata mai mica, altul nu a mai apucat nimic. Si te simti prost ca nu te-ai gandit sa cumperi 27 de covrigi sa faci fericite perechile de ochisori, te intrebi ce naiba a fost in capul tau. Daca iti era foame sau pofta inainte, ei bine asta e chiar ultimul lucru la care te gandesti, te hranesti cu pofta lor de covrigi calzi.

Cand iti dai seama ca o cafea in oras, doua ore de subiecte plictisitoare menite sa te detaseze putin nu se compara cu 20 de minute in care pictezi ca atunci cand aveai 7 ani alaturi de aceleasi perechi de ochisori. Te incapatanezi sa faci si tu un desen frumos, ca doar ai concurenta serioasa si apoi te simti mai copil ca ei atunci cand ramai fara albastru si le ceri fiindca nu puteai sa iti lasi marea asa neterminata. Si cand te uiti in desenul din dreapta, iti dai seama ca nu ai imaginatie deloc. Cand ti-ar fi trecut tie prin cap sa desenezi un vulcan mov? Care avea langa un gratar? Sau te uiti in stanga si vezi o campie colorata cu multe floricele la fel de mari cat copacii. Si tu te gandeai sa pastrezi proportiile, sa incerci si tu sa iti iasa ceva cat de cat. Te uiti in desenul cu flori colorate si vezi ca e de 1000 de ori mai frumos, mai original ca al tau si te intrebi de ce nu mai poti sa desenezi si tu ca atunci cand erai copil, de ce nu mai ai imaginatia aia pura, care nu fusese atinsa de realitate, de "trebuie" sau de "nu asa se face". Si iti lasi desenul mult prea apropiat de realitate printre desenele lor frumoase si sincere, care sunt cu adevarat mici opere de arta. Mai ca iti vine sa il scoti dintre ele sa il ascunzi la spate ca vezi ca nu are ce cauta in cascada aia de inocenta si frumusete.